Nu stiu exact de ce (adica stiu dar nu e relevant sa spun aici…) dar m-am inscris sa tin un curs la Constanta. Imi zisesem eu ca nu mai merg la marea noastra (detaliile aici). Dar mi-am zis ca pentru munca va fi altfel si e ok. Nu merg la plaja, nu am asteptari, stau mult in hotel etc. Nu am estimat nici pe departe cata energie imi va manca aceasta calatorie. Am inceput intr-o nota optimisto-ironica prin doua postari pe Facebook de pe drum, pe care le includ mai jos:
Episodul 1:
Mno, am zis ca nu ma mai duc la marea noastra si ma tin de cuvant cu vacanta. Dar daca se intampla sa am de lucru la Constanta, iaca, trebuie sa ma duc.
In urmatoarele doua ore voi fi “fericita” beneficiara a serviciilor CFR. Pornesc din Gara de Nord Bucuresti. Trenul e arhiplin. Dotarea ametitoare. Spatiul dintre scaune aiuritor. Va tin la curent.
Immediate edit: Se vinde: “leucoplast cu rivanol 10 bucati la 1 leu, servetele doua la 1 leu, alifie chinezeasca la 1 leu”
Background thought: In ce tara am locuit pana azi?
Episodul 2:
Update de pe drum:
– am intrat in judetul Constanta
– mi-au intepenit ambii genunchi in unghi de 35 de grade
– cand ofteaza persoana de pe scaunul din fata mea, am senzatia ca s-a pornit aerul conditionat
– inca se mai practica sandwich-ul (sau sandviciul, cum preferati, eu nu prefer nicicum) cu salam cu miros asurzitor (stiu ca asurzitor nu e despre miros, dar intepator este by very far an understatement)
– ciulinii Baraganului sunt peste tot, nu doar in Baragan
– avem multe ruine si mult pamant nelucrat, multe gunoaie si multe lucruri improvizate
Revenim la Episodul 3:
Sambata seara imi ingadui o plimbare pe faleza Cazinoului. Daca va intrebati cum mai arata Cazinoul din Constanta, e tot cum il stiti. Acum are geamurile securizate sa nu isi faca cine stie cine adapost in interior. Si nu mai are copaci crescuti din acoperis. In rest, e in aceeasi stare de degradare si abandon. Dar in continuare se vand in zona fotografii cu el in perioada de glorie. E aproape ironic sa vezi cartea postala si apoi sa iti ridici ochi catre realitate. E ca o calatorie instant in timp. Sunt multi care isi zic „Unde sunt vremurile de alta data?!…” si, raportat strict la acest aspect, nu prea poti sa nu le dai dreptate.
Incercarea de a reveni la hotel a fost cam dificila. Pentru ca sambata seara e greeeeu spre imposibil sa gasesti un taxi dinspre Portul Tomis catre orice destinatie. Cand am venit spre port, soferul care ne-a adus ne-a spus sfatos: „Bine ca n-ati ales Mamaia, e bara la bara intr-acolo!” Am reusit sa revenim intr-un final, cu putin noroc si cu putin ajutor local. Dar asa am ajuns sa-mi pun problema revenirii la Bucuresti a doua zi, in timp util ca sa prind avionul spre Cluj la ora 21:55. Trebuie sa recunosc faptul ca am si eu o parte din vina pentru a nu-mi fi cumparat un bilet de tren in avans. Am cautat optiuni si m-am setata ca iau trenul de la ora 17:00. Dar sa-mi iau bilet nu mi s-a parut necesar in avans. In ciuda comentariilor iscate de Episoadele 1 si 2, eu as prefera oricand trenul alternativelor cu roti in care incap mai mult de 5 persoane. Asta pentru ca aglomeratia proverbiala pe ruta Constanta-Bucuresti a fost mereu o realitate departe de mine, ceva ce vad la stiri vinerea si duminica. Cumva mi-a scapat detaliul ca de data asta e vara si eu sunt in Constanta si vreau sa revin in Bucuresti intr-o zi de duminica. Si mai am si un avion de prins pe deasupra, adica nu e chiar no pressure travel for fun si altele din aceasta categorie.
Asumandu-mi aceasta responsabilitate, cred totusi ca, pentru pacatul de a nu ma fi gandit sa imi iau un bilet de tren in avans, am platit cu varf si indesat. Stiti senzatia aceea in urma unor intalniri de lucru in cadrul carora mananci la ore fixe, de trei ori pe zi, si mai si rontai tot felul de maruntisuri in fiecare pauza de cafea si la finalul celor 3 zile te simti plin si dornic de salata? Mno, reteta ca sa scapi de senzatie si de tot ce ai fi putut acumula in acest fel este sa nu iti iei bilet in avans pe ruta Constanta-Bucuresti si sa mai ai si un avion de prins intr-o duminica de vara.
Revenim sambata seara cand nu gaseam taxiuri si Constanta parea invadata. Odata ajunsa la hotel mi-am zis cu infatuare ca voi rezolva problema rapid: cumpar un bilet online! Ca doar CFR ofera aceasta facilitate. Zis si facut. Dar nu mai earu bilete. La niciun tren care nu pleca la 8 dimineata sau la 21:00 seara. Nici la clasa I. Hmm…mi-am pus ceasul sa sune la 6:00 cu planul maret sa rezolv problema a doua zi de cu foarte buna dimineata la ghiseul de la gara. Zis si facut. Dar nu mai erau bilete. La niciun tren. Nici la clasa I, nici la clasa a II-a. Nici in picioare. Mno….
Vad pe drumul de la gara la hotel, pentru ultima zi de curs, o reclama a unei firme care ofera transfer direct de la Constanta la aeroport. Ha ha, imi zic, iau numarul de telefon si sun. Nu mai sunt locuri la nicio cursa pentru astazi. Mno again…
Caut atunci transport de persoane Constanta-Bucuresti si reusesc sa cumpar un bilet online la o companie de transport numita Comanto. Procesul a mers ceas, scria ca sunt locurile in timp real, primesc instant biletul pe email. Totul parea ok. Ma relaxez partial, pentru ca transportul pe A2 nu era deloc visul meu, acum chiar m-am simtit amenintat de a fi subiect de stiri pierdut intr-una din masinile filmate cu elicopterul si pe care il caineaza toti cei care vad stirea la televizor din localitatile lor in care, daca te duci sa cumperi bilet de tren cu 10 minute inainte de plecarea lui, gasesti pe alese.
La ora magica stabilita pentru plecare ma prezint in parcarea din fata garii. Peisajul e tragic. Gunoiul domneste apoteotic. O doamna in varsta matura mucurile de tigara. Apoi vine cu o pubela in care goleste sacii de gunoi pusi in pubelele mai mici de pe trotuarul langa care oamenii stau la umbra asteptand auto si micro buzele si carele. IN urma ei nu ramanea decat mirosul pestinential ascutit al zemurilor care fusesera trezute din adormire al golirea sacilor. caci aceiasi saci erau cu grija inserati inapoi. Apreciez ca nu imi matura varful papucilor, desi zaceau si in zona mea ceva chistoace. Remarc rapid vechilul autogarii, un tanar bronzat, cu telefonul la ureche, cu o hartie fluturand in mana, agitat, vorbea la telefon, lua o pauza ca sa pescuiasca un calator derutat si sa il invite rapid ca acum pleaca masina spre Bucuresti si mai are doar un loc. Reusea destul de bine. Rapid a umplut un microbuz si a pus in asteptare trei clienti care calatoreau impreuna pentru urmatorul microbuz. Un alt vechil de autogara se plimba ceva mai discret din punct de vedere vocal si ii invita pe toti cei care au bilete deja sa astepte ca imediat vine autocarul de la Mangalia. La ora cheie, ba chiar cu vreo 10 minute mai devreme, soseste celebrul autocar. Arata prafuit si obosit pe dinafara. Aveam sa descopar ca era la fel si pe dinauntru. Suntem strigati cu nume si prenume, marcati pe lista, ni se colecteaza biletul tiparit, ne punem bagajele care cum putem si ne imbarcam. O serie de scaune pareau pre-ocupate cu o Fanta pe jumatate, o napolitana si ceva ramasite. De fapt acolo statusera cei care calatorisera doar de la Mangalia la Constanta. Erau amintirile lor lasate in autocar pentru cei ce ar vrea sa le ia locul, desi ei ajunsesera la destinatie. Soferul vine vioi si le aduna invitand oamenii sa ia loc. Se agita, vorbeste cu vechilul vocal si agitat, tot aduce oameni, tot numara bilete, tot cauta „cine s-a urcat de la Managalia si nu mi-a dat agentiile” etc. Se face ora de plecare si el inca ne numara si bufneste si tocmeste ca nu ies doua bilete, sau nu ies banii, sau nu iese numarul de oameni. Ceva nu iesea la socoteala. Iar se plimba printre noi, invoca „Cine dreaqu m-a pus sa plec azi de-acasa? Hai ca azi am venit pe gratis pana la Constanta” etc etc. Intr-un final plecam, dar el inca vorbeste la telefon cu vechilul agitat despre cum nu-i iese socoteala. Inchide telefonul si mai vorbeste o perioada singur despre acelasi subiect.
Intram pe autostrada in sfarsit. Autocarul prafuit si obosit trage greu. Aerul conditionat nu prea face fata. E ca o adiere mult prea usoara. Vin din spate (am reusit sa stau undeva prin randul 4, maaare noroc pe mine!!!) voci care cer aer ca e prea cald. „Cum adica, nu merge aerul, doamna? Ca e pornit!” striga soferul intrigat. Mergem incet dar sigur si Autostrada Soarelui e destul de fluida. La un moment dat se intrezareste o benzinarie cu parcarea prea-plina de masini. Soferul striga tare ca „Ne optim la 99 ca aici nu apucati la baie. Luam o pauza de-o baie, de-o tigare!” si este aprobat vocal de calatori.
Ajungem la 99 si ne oprim. El striga: „Cand reveniti atunci plecam!” Eram deja intarziati potrivit graficului de timp, asa ca din mine tasneste fara sa o pot opri replica: „Cum adica plecam cand reveniti? Stabiliti 10 minute – 15 minute, ca avem de prins trenuri si avioane!” (doamna de langa mine mergea la gara). Desigur ca am devenit dusmanul public nr. 1, dar totusi s-au stabilit cele 15 minute. Zis si facut. Trebuie sa recunosc faptul ca au fost punctuali. In mai putin de un sfert de ora eram cu totii imbarcati si gata sa revenim pe traseu.
Doar ca autocarul prafuit si obosit n-a mai pornit. O cheie, inca o cheie, o acceleratie, inca o acceleratie, un buf si barr si tot nu se misca. Nu va pot descrie ce am simtit si crezut, ce mi-a trecut prin minte, prin suflet si prin stomac. Intr-un final, dupa vreo 5 minute de cazna prafuitul obosit porneste. Ne miscam incet inainte si incepe sa tiuie ceva la bord. Suntem informati ca nu se inchide bine usa. Se inchide in mod repetat usa de vreo 3 ori, ajutat cu mana desigur (era o usa automata) si intr-un final se opreste tiuitul, motorul inca mergea (Slava Domunului!!!) si reintram pe autostrada. S-a simtit ceva mai vioi prafuitul dupa aceasta aventura si chiar si aerul conditionat parea sa fie mai puternic dupa episodul 99.
Restul drumului a decurs aproape normal. Am ajuns intr-un final la Piata Unirii si rareori am incercat un asa sentiment de bucurie ca am coborat in sfarsit din acel autocar (autobuz cred ca ar fi totusi mai potrivit).
Nu mai am energie sa mai trag concluzii. E ora 21:00 si eu scriu aceste randuri in aeroport. Imediat incep imbarcarea si voi ajunge in sfarsit acasa.
Epilog 1:
Am uitat sa va spun ca la un moment dat soferul flutura biletele tiparite catre noi si ne intreaba daca le vrem inapoi ca el nu duce maculatura acasa. Oare de ce ni le-o fi cerut in primul rand?
Epilog 2:
Balariile de pe drumurile care duc spre plaja sunt acolo. Cum erau si la Costinesti anul trecut. Doar ea, marea, e atat de minunata cum nu o merita ce e jurul ei…
Epilog 3 (cel mai important!):
Trebuie sa va mai spun doar ca, dincolo de aceasta aventura, cursul de la Constanta mi-a adus aproape o mana de oameni minunati, daruiti si frumosi, care mi-au dat speranta ca inca nu e totul pierdut cu tara asta vai de ea.