Activitatea mea profesională, fie ea legată de organizația în cadrul căreia activez, fie activitatea independentă pe care am început să o desfășor de aproximativ 2 ani, presupune multe deplasări. Plecările de acasă care implică a fi undeva peste noapte sunt foarte dificil de gestionat în contextul lui David. Înainte să fie David în viața mea mi se părea uneori dificil să călătoresc atât de mult, dar mă raportam altfel la călătorii și reușeam să îmi gestionez mai bine sentimentele și emoțiile. Sunt perioade în care călătoresc mai mult și perioade în care călătoresc mai puțin. Sunt deplasări mai scurte sau mai lungi.
O să fac mai jos o listă a călătoriilor din ultimele 3 luni pentru ilustrarea frecvenței și duratei. Nu e neapărat o perioadă reprezentativă, dar oferă o idee mai concretă cu privire la subiectul în discuție. Așadar:
10-11 februarie 2016 – Londra
17-20 februarie 2016 – Bruxelles
10-12 martie 2016 – Riga
17-18 martie 2016 – București
29-31 martie 2016 – Oslo
6-8 aprilie 2016 – București
12-13 aprilie 2016 – Belgrad
21-22 aprilie 2016 – București
Și în luna mai am ajuns în București duminică 22 mai și voi merge acasă vineri, 27 mai.
Nu e tocmai puțin timpul petrecut departe de casă și, deci, departe de David. Plecările de lungă durată sunt cele mai dificile. După vreo trei zile așa de tare mă apasă ideea că nu sunt acasă, mă tot uit la poza lui David, vorbesc cu el la telefon și pur și simplu mă scufundă psihic întrebarea lui: ”De ce nu vii, mama?” Apoi mă ridică la cer vocea lui cristalină: ”Să-ți spun ceva mama: te iubesc!” și apoi închid telefonul și sunt prada perfectă a debusolării, năpădită de vină și remușcare concomitent cu motivarea de a depăși momentul, determinarea de a merge mai departe și convingerea că e corect să fie așa, chiar dacă nu e ușor.
Nu de puține ori am primit întrebări legate de călătoriile mele și de dificultatea de a le face acum, când îl am acasă pe David. Și da, recunosc ca e mult mai dificil decât înainte. Dar încerc să îmi imaginez o viață statică, adică una în care călătoriile sunt cele prilejuite de vacanță, și nu mă regăsesc în acest peisaj. Nu e filmul vieții mele cel cu călătorii de vacanță. Eu trăiesc așa de 14 ani. Îmi iubesc viața. Sunt o femeie fericită și mulțumită de viața mea. Îmi place ceea ce fac și asta îmi dă putere. Mă mulțumește și mă împlinește. La fel mă împlinește și existența familiei și mai ales a lui David. Mă simt completă, chiar dacă mult mai provocată și încercată decât înainte.
Apariția unui copil îți schimbă viața în cel mai profund mod cu putință. Dar cred că nu trebuie să o schimbe atât de mult încât să o depersonalizeze sau să o controleze. Cred că eu sunt fericită tocmai pentru că am ales să continuu călătoriile. Și nu, nu cred că sunt o mamă mai puțin bună pentru că am călătorii în program. Cred că sunt o mamă care nu s-a subjugat misiunii de a crește un copil. Cred că sunt o mamă care vrea să aibă o viață profesională în domeniul în care a ales să își trăiască viața profesională și că apariția unui copil nu trebuie să schimbe asta radical. Pentru că ar trebui să mă schimb pe mine radical. Și cred că aș deveni altă persoană. Și dacă voi fi mai puțin fericită și împlinită, dar tot timpul acasă, nu cred că David ar fi mai fericit. Pentru că eu aș fi altfel. Eu l-aș iubi altfel. Eu l-aș învăța să vadă viața altfel. El ar vedea un altfel de model feminin în familia noastră. El ar înțelege dinamica de familie altfel. Și probabil că m-ar iubi altfel.
E greu. Dar e un timp al reîncărcării mele pe care îl prețuiesc tocmai pentru că îmi dă putere să fiu ceea ce sunt și să fac ceea ce fac și să îmi iubesc copilul așa cum îl iubesc. E un timp în care mă scufund ca să mă încarc. După o zi lungă de training intru în camera mea și pot să mă așez pe pat să respir cu ochii în tavan fără ca cineva să îmi ceară ceva sau să îmi spună ceva. E un timp al liniștii mele absolute de care am mare nevoie din când în când. Și pe care acasă nu mi-l permit. Pentru că acasă intru pe ușă și trebuie să aflu povestea zilei, ultima ispravă, dacă a mâncat, cu ce s-a mai jucat, ce jucărie trebuie să repar sau să cumpăr, unde trebuie să mergem la plimbare în următoarele 5 minute, ce trebuie să colorăm și cu care minge trebuie să ne jucăm, în timp ce îi dau de mâncare, mănânc și eu, pun haine la spălat, aranjez ”victimele” zilei în coșul cu jucării și eventual mai gătesc ceva pentru a doua zi. Toate curg constant din secunda în care intru pe ușă. Și nu se opresc până în secunda în care ne punem în pat. Secunda pusului în pat e o noțiune relativă care se poate întinde lejer către un sfert de oră și mai bine. Și în ultima perioadă secunda pusului în pat mă cuprinde și pe mine și se extinde lejer până dimineața. Când, între 6 și 7, ziua debutează cu ”Să mergem jos, mama!”
Timpul liniștii mele din seara zilelor în care nu ajung acasă pentru că sunt în deplasare, pare neprețuit. Și din unele puncte de vedere chiar este neprețuit. Din alte puncte de vedere are un preț foarte mare. Dorul de vocea lui suavă, îmbrățisările lui, mângâierile lui, complimentele lui grozave…toate mă năpădesc în serile în care reușesc să mă întind pe pat și să mă uit în tavan în liniște. Mă strânge îndoiala de suflet, dar știu că peste 3 zile (încă 3, doar 3…) o să reintru în lumea mea fascinantă, încărcată cu câteva seri în care m-am putut uita în liniște în tavan și gata pentru multe alte seri în care voi face orice altceva dar nu să stau liniștită. Și sunt gata pentru aceste seri. Pentru că tocmai am savurat câteva seri la rând de stat în liniște și uitat în tavan.
De cele mai multe ori călătoresc cu avionul. Când sosesc la ore decente David mă așteaptă la aeroport cu tatăl lui. Vrea să vadă avionul cu care am călătorit eu. Apoi zile la rând îmi arată avioanele care trec pe cer și îmi spune: ”Uite, mama, avionul tău!” Eu îi spun: ”E posibil să nu fie chiar avionul cu care eu am zburat, dar e un avion.” El mă contrazice: ”E avionul tău. Uite, scrie acolo: ma-ma!”
Încă mai caut echilibrul în viața mea cu David. Dar am încredere în iubirea mea și în înțelepciunea lui. Pentru că EU sunt MAMA lui DAVID și împreună suntem grozavi!