Cei care mă cunosc știu că lucrez într-un ONG. Cred că tata încă nu înțelege foarte bine ce fac, dar știe că îmi place și că pe alocuri implică fonduri europene, deci se acceptă ca ocupație rezonabilă, atâta timp cât îți poți plăti facturile din asta. Dar viața de ONG-ist e mult mai mult decât o viață a unui om cu un loc de muncă. Lucrul în ONG nu e un loc de muncă ce poate primi eticheta ”clasic”. Nu e genul de loc de muncă unde mergi la 08:00 și de unde pleci la 17:00. E genul de loc de muncă pe care îl duci cu tine de multe ori peste tot pe unde mergi. E genul de loc de muncă flexibil (cel puțin în organizația în care eu lucrez), unde prețuim rezultatele și nu neaparat prezența fizică la birou, unde acceptăm și lucrul de acasă pentru că uneori productivitatea e mai bună așa, unde înțelegem că anumite interacțiuni cu sistemul public (fie el administrativ sau medical) nu pot avea loc decât în intervalul programului de lucru și așa mai departe. E genul de loc de muncă unde se întâmplă mereu câte ceva, unde lucrurile se succed cu viteză uneori amețitoare, unde rar există o lună fără o călătorie și unde întâlnești mereu oameni noi, situații noi, provocări noi, oportunități noi. E un loc de muncă solicitant, dar care îți oferă și satisfacții. E un loc de muncă unde simți că poți schimba ceva. Unde chiar schimbi ceva. E fascinant și obositor. E teribil și fabulos. Ne plângem, dar continuăm. Pentru că ne place.
Dar e și un loc de muncă unde termenele limită fac legea. Și unde nu există zi și noapte când există termene limită. Unde toată tehnologia te lasă baltă grațios înainte de termenul limită. Unde totul (sau aproape totul) trebuia făcut ieri. Unde viteza de reacție se măsoară de mult în terra, mega și giga fiind prea mici pentru ritmul în care trăim. Este locul de muncă pe care îl ai asigurat pe durata proiectului. Unde nu stii dacă îți vei primi salariul la finalul lunii dacă întârzie procesarea raportului și rambursarea banilor avansați. Unde lucrezi și după ce s-a încheiat proiectul (și deci s-au terminat și banii de salariu). Pentru că trebuie să raportezi. Și trebuie să scrii noi proiecte ca să te asiguri că la un moment dat vei avea un nou salariu. Unde nu ai sporuri și prime pentru că finanțatorii nu le acceptă. Unde bonurile se oferă ca să lungim cât mai mult o sumă de bani, care nu acoperă munca pe care o facem la adevărata valoare, și nu pentru că ar trebui să ne acoperim cu ele masa de prânz pe care o servim pe tastatură de cele mai multe ori. (Faceți un test: scuturați tastatura desktopurilor de prin birouri să vedeți ce e acolo…de când cu laptopurile e un pic mai dificil, dar dacă sunt încă desktopuri merită experimentul, credeți-mă!)
Munca în ONG este ancorată într-un limbaj specific, jumătate engleză jumătate română, plină de un jargon teribil. E un alt fel de limbaj de lemn, dar e unul modern și contemporan, business-like. E proiecteză, oengeză, impacteză, swoteză, obiectiveză, strategeză și orice altceva mai puteți combina. E un loc unde trebuie să inovăm de musai ca de voie bună pentru că majoritatea finanțărilor prețuiesc inovația mai presus de orice. Abordările noi și inovatoare sunt la mare preț. Mai toate formularele de aplicație au cel puțin o rubrică despre inovarea pe care o aduce proiectul. Și cel puțin una despre impactul proiectului. Unele au mai multe rubrici unde trebuie să scrii cam același lucru. Dar cu alte cuvinte, că doar nu poți să îți plagiezi rubrica anterioară din propriul proiect. Uneori nu mă pot abține să nu mă întreb care e problema cu abordările clasice care și-au dovedit viabilitatea? De ce trebuie musai să inovăm doar de dragul inovației? De ce nu e destul să continui să faci ceva bine și cu rezultate bune?
ONG-ul e locul unde trebuie să generezi impact. Și să măsori impact. Și să gândești impact. Și să inovezi impact. Și să mănânci impact pe pâine dacă trebuie. Obsesia impactului a atins niște limite, zic eu. Toate teoriile spun clar că impactul e pe termen lung. (Trebuie să pun asta aici: astăzi am văzut pe Facebook o postare care spune: ”Într-o zi o să mă duc să trăiesc în teorie pentru că în teorie totul e bine”. Nu era menționat autorul.). Putem vorbi de rezultate (outputs) imediat sau pe termen scurt, de efecte (outcomes) pe termen relativ mediu, dar de impact, oameni buni, nu putem vorbi în timpul proiectului sau în ziua în care s-a încheiat proiectul. Eu trăiesc din proiecte de 13 ani. Scriu proiecte tot de 13 ani. Implementez proiecte tot de 13 ani. Am învățat câte ceva despre proiecte în acești ani. Mai am încă mult de învățat despre proiecte în anii care vor veni. (Sigur că nu mă las de proiecte, ce credeați?!)
Dar chestia asta cu impactul e ceva de groază în ultima vreme. Înțeleg că ni se cere în formularea unui proiect să descriem impactul așteptat. Dar să ni se ceară să îl și măsurăm și demonstrăm la finalul proiectului mi se pare prea mult. Pentru că și cei care ne cer asta și noi, cei care facem asta, știm că nu e impact. Ce impact poate avea o intervenție, de orice natură ar fi ea, desfășurată într-un proiect care a durat 12 luni, în ultima zi a celor 12 luni? Nu mai zic de proiecte de 6 luni. Ce putem măsura și demonstra la finalul celor 12 luni? Putem măsura și demonstra rezultate (outputs), eventual ceva efecte (outcomes) dar în niciun caz impact. Dacă vorbim de proiecte cu durata mai lungă am putea explora ideea existenței unui impact pe durata proiectului, cu condiția ca intervenția să se fi produs în primele 12 luni ale unui proiect de cel puțin 24 de luni.
Eu cred că măsurarea impactului ar trebui să fie contribuția finanțatorilor sau a statului, ca beneficiar mai mult sau mai puțin direct a ceea ce facem noi, ONG-urile. Dacă sunt finanțator și vreau să știu dacă am avut cu adevărat impact nu mă pot baza pe datele culese de fiecare organizație care a primit o finanțare (măruntă prin raportare la totalul sumei oferite de finanțatori în general) la încheierea unui proiect cu durată limitată. Trebuie să aloc resurse ca să măsor impactul cu adevărat. Asta înseamnă la cel puțin 6 luni după încheierea proiectelor. În mod ideal și la 6 luni și la 12 luni și, pentru unele tipuri de intervenții, și la mai mult de atât. Dacă sunt un stat responsabil (am văzut zâmbetele sceptice din colțul gurii…am și eu unul…) atunci aș face exact ceea ce am descris mai sus. Ca să văd de ce aș susține eu, ca stat, ONG-urile, de ce le-aș oferi facilități (nu că am avea foarte multe, cel puțin în țara noastră) și de ce aș colabora cu ele.
Fuga asta după impact mi se pare cel puțin ciudată. Pentru că ce măsurăm noi la finalul unui proiect nu e impact. Ce raportăm noi la 30 sau 60 de zile de la încheierea proiectului nu este impact. Și cineva care primește aceste date acolo, în biroul finanțatorului ultim, știe acest lucru. Eu, ca ONG-ist de rând, mi-aș dori să văd studii de impact adevărate. Aș putea să înțeleg mai bine ce am făcut bine și ce nu am făcut bine în cei 13 ani de când lucrez în acest sector. Și aș fi mai motivată să merg mai departe, pe o cale adaptată, pentru a face ceva (mai) bun. Pentru a (mai) schimba ceva. Pentru că acesta e motivul pentru care lucrez aici și nu în altă parte. Eu iubesc impactul. Vreau să fiu parte din el. Vreau să ”îl pipăi și să urlu este”, vorba poetului. Dar când îl măsor și îl raportez nu vreau să îl numesc impact știind că nu este chiar impact, ci unul din celelalte două concepte care duc la impact – rezultate (outputs) sau efecte (outcomes), iar adevăratul impact să nu mai fie măsurat niciodată. Ca ONG-ist de rând nu am resursele necesare să faca asta. Dar sunt sigură că altcineva, acolo, în ONGezosferă, are aceste resurse. Sau cel puțin vreau să cred asta. Și aș vrea să investească în măsurarea impactului.
Anul viitor în 13 mai promit să revin cu un nou articol despre impact. Spor la măsurat și raportat între timp, orice ați măsura și raporta. Impact să fie!