E clar că pandemia ne-a scuturat consistent modul de viață și de activitate. Îmi tot vine în minte o vorbă și nu știu sigur unde am auzit-o prima dată, ca să dau credit autorului, dar v-o zic aici: ”Never waist a good crisis!” O fi fost prin vreun film, nu știu, dar știu sigur că merită atenția mea. Pentru că în orice criză există și oportunități. Ele sunt vizibile, însă, doar pentru cei care se obosesc să se uite atent la situație și reușesc să vadă și părțile pozitive. Sigur că nu e bine că am avut această criză. Și nu vreau să minimizez în niciun fel impactul ei. Am astăzi 114 zile de la ultima mea călătorie. E prima dată în ultimii 7 ani când stau atât de multe zile la rând acasă. Mi-e dooooooor să fac bagaje, să merg la aeroport, să zbor, să experimentez, să descopăr lumi noi, oameni noi, experiențe noi. Dar am învățat atât de multe lucruri și am descoperit că atât de multe activități se pot face (și) online și rezultatele sunt chiar bune! Sigur că abia aștept să fac din nou cursuri față în față, nimic nu va înlocui fascinația interacțiunii cu oamenii și puterea procesului de grup, dar se poate și altfel. Asta pentru mine înseamnă că și ceea ce vom face față în față de acum încolo se poate altfel. Și prin altfel înțeleg mai bine. Mai puternic. Mai cu sens.
Pentru mine această criză a fost ca o intervenție chirurgicală la scară socială. Pacientul, adică societatea noastră, a fost deschis și am putut vedea toate sistemele noastre expuse cu toate bubele lor ascunse sub preș, cu toate vulnerabilitățile și disfuncționalitățile lor, în lumina reflectoarelor. Există nostalgie după ”înapoi la normal”. Care va fi, cred eu, cu totul altceva decât a fost. Și asta e bine. Ce e important este ca noi toți să ne asumăm să reflectăm la ce s-a întâmplat și să ne asumăm un rol activ în redefinirea noului normal. Toate sistemele pe care criza le-a expus vor tinde, în mod natural, să revină la acel normal de dinainte de criză. Acel normal care a dus la disfuncționalități, care a permis ascunderea sub preș a problemelor, care a lăsat în urmă oameni și destine. Nu avem nevoie de același tip de normalitate. Dar guess what? Dacă nu știm ce fel de nouă normalitate vrem, avem mari șanse să ne trezim cu revigorarea celei vechi. Dacă nu ne implicăm în definirea noii normalități, se vor implica cei care doresc să o restaureze pe precedenta. Pentru că e cea pe care o cunosc. E cea confortabilă. E cea în care știu ”să se descurce”. E ”răul cunoscut”, cum zice înțelepciunea populară.
M-am gândit la ce aș vrea să văd întâmplându-se (și) după criză. Unele se întâmplă deja și sper să se păstreze. Altele nu se întâmplă și nici nu se vor întâmpla dacă noi nu facem ceva în această direcție:
- Întâlnirile care pot fi făcute online continuă să fie organizate online. Atunci când sunt întâlniri față în față, acestea merită din plin efortul de a călători și costul de a fi organizate.
- Toate schimburile de acte, declarații, certificate etc. între cetățeni și autorități sunt acceptate online. Pentru cetățenii care preferă modalitatea pe hârtie și față în față aceasta rămâne posibilă. Mă gândesc aici la cazier de otice tip, la certificatul de atestare fiscală, declarația de venituri și altele asemenea, dar și la rețeta compensată (dacă o carte de îmbarcare poate fi scanată la aeroport de pe telefonul mobil, codul de bare de pe rețeta compensată poate fi și el scanat la farmacie și de pe telefonul mobil, nu-i așa?)
- Consultațiile medicale se fac exclusiv pe bază de programare, cu intervale decente între programări astfel încât să nu stai în sala de așteptare cu alți 10 bolnavi și să intri la medic la 2 ore după programare pentru că timpul de 15 minute alocat în general acestor programări este mereu depășit. Fiecare medic păstrează un timp zilnic alocat special pentru urgențe care poate fi accesat pe bază de programare rapidă. Iar urgență înseamnă cu adevărat urgență.
- Distanțarea fizică se păstrează și devine respect pentru spațiul personal. Nu te mai împinge nimeni cu coșul din spate și nu îți mai suflă nimeni în ceafă la ghișeu. Stăm la rând în ordinea sosirii și la distanță rezonabilă unii față de ceilalți și în stația de autobuz și la metrou și în farmacie și la supermarket.
- Igiena în școli devine normalitate, nu lux. Eu văd o chiuvetă montată în fiecare sală de clasă pentru a permite spălatul pe mâini frecvent și fără înghesuiala produsă în 10 minute de pauză în care câte 5-6 clase de pe fiecare etaj au la dispoziție una-două-trei chiuvete pentru a se spăla pe mâini.
- Numărul de elevi din clasă scade pentru a se încadra în limita de 2m2 de persoană. Eu vrea să văd clase cu maxim 15 elevi, în care sala de clasă nu este ocupată compact de bănci, ci este loc pentru un covor unde se pot desfășura altfel de activități, unde încape o băncuță comodă pentru momente de lectură, unde copiii pot efectiv respira și se pot bucura de spațiu de mișcare.
- Învățarea online devine cu adevărat învățare online și este parte constantă din procesul de învățare. Învățarea online este făcută constant dar cu sens și cu efort. Eu am constatat din proprie experiență că a pregăti 3 ore de training online durează mult mai mult decât a pregăti o zi (6 ore de formare efectivă) față în față. Efortul este mai mare, pregătirea este mai complexă, consumul de energie este mai mare. Dar poate fi calitate și pot fi rezultate dacă facem lucrurile bine, cu sens și cu efort. Nu dacă ne facem că facem.
- Curățenia la supermarket rămâne regula, nu excepția. Ați remarcat și voi cum strălucesc coșurile de cumpărături dezinfectate? Nimeni și nimic nu împiedicau supermarketurile să curețe constant coșurile. Dar nu le păsa. Acum le pasă și sper să le pese în continuare.
- Restaurantele și terasele vor avea mese pe care chiar încap două farfurii, două pahare, două sticle, un coș de pâine, o olivieră și o decorațiune și vei putea avea o conversație pe care nu o ascultă persoanele care stau la stânga-dreapta-spate la distanțe de sub 50 cm uneori. Știu că spațiile sunt mici și costurile mari, dar nivelul la care unele spații au ales să înghesuie mesele ajunsese aproape de ridicol.
- Consumul exacerbat va rămâne a amintire a economiei de dinainte de criză. Nu știu dacă și pe voi v-au mirat analizele care spuneau, pe la final de martie, că economia este afectată pentru că oamenii nu mai cumpără decât ceea ce au nevoie. Pentru mine asta ar trebui să fie normalitatea. Sigur că ocazional cu toții cumpărăm și lucruri pe care doar ni le dorim, chiar dacă nu avem neapărat nevoie de ele, dar aceasta este excepția. Și trebuie să rămână excepția. Iar economia nu trebuie să se bazeze pe comportamentul nostru excepțional.
Cred că dacă ne gândim mai mult vom mai găsi multe alte aspecte care merită păstrate sau implementate în virtutea învățămintelor pe care ni le-a îngăduit criza.
Lecția fundamentală a acestei crize, din punctul meu de vedere, este despre puterea individuală. În cele din urmă, rolul esențial în stăpânirea crizei a fost al responsabilității individuale. Nici marile organizații internaționale, nici statul, nici bogații, nici armata, nici biserica, nici politicienii nu au avut, singuri, puterea de a stăpâni criza. Și nici ei toți împreună. Doar împreună cu noi. Căci puterea a fost a fiecărui individ în parte. A fost puterea responsabilității asumate. A responsabilității de a accepta restricțiile, de a urma regulile, de a ne modifica stilul de viață, obiceiurile, rutina și automatismele.
Îmi doresc foarte mult ca fiecare om să păstreze această putere și dincolo de criză. Și să o folosească din plin, cu responsabilitate și cu sens. Să facă alegeri înțelepte. Să consume responsabil. Să prețuiască mai mult ceea ce are. Să tânjească mai puțin după ceea ce nu are. Să își pună creativitatea și energia la treabă pentru a-și urma visul. Să aibă mai multă răbdare. Să fie mai bun cu toți ceillați. Să fie mai bun cu el însuși/ea însăși.
În cele din urmă, viața întreagă trebuie să fie despre oameni. La fel și statul. La fel și economia.
Toate trebuie să fie în primul rând despre oameni.