Deși sunt la birou și am muuuult de lucru, sub presiunea unui termen limită mutat mai devreme decât planul inițial, m-am oprit din lucru pentru a scrie aceste rânduri inspirată de postarea Petronelei Rotar despre nevoia copiilor de a avea mame fericite. Când am mult de lucru, mai iau câte o pauză de respirat cu ceaiul cald în ambele mâini și mă mai uit pe Fecebook la ”ce mai face lumea”. Mă relaxează fără să îmi submineze concentrarea pe subiectul la care lucrez și la care mă întorc de obicei pe la jumătatea cănii de ceai. Sub impulsul acestei postări însă, am simțit că am ceva de spus ce zace de mult în mintea mea, s-a întors deja de mai mute ori pe toate părțile, dar nu își găsea calea să iasă. Eu așa scriu. Învârt în minte subiecte și idei până la un moment dat când simt că pot să le vărs pe hârtie dintr-un foc și gata. Atunci trebuie să le scriu. Așa că asta fac acum. (Note to self: Poate de-asta scriu cam rar… Hm…)
Așadar, pentru cine nu știe, sunt mama lui David care are acum 6 ani și aproape 4 luni. De după ce a împlinit 5 ani reușesc în mod aproape constant să îmi fac din nou unghiile. Este o mare victorie a femeii din mine în lupta ei cu mama din mine. Să vă spun puțin cum am experimentat eu maternitatea (mai bine sună și mi se pare că reflectă mai bine ce vreau să spun dacă aș folosi ”motherhood”. Nu-mi place să traduc și totdeauna am dilema dacă să scriu în română sau în engleză, căci uneori mi se pare că în engleză cuvintele exprimă mai bine exact ce vreau eu să zic. Am optat pentru română acum, căci vreau ca mesajul meu să ajungă la mamele din România. Vă rog să tolerați câte un eglezism din când în când.)
David a fost un copil dorit și așteptat, care a venit cu 3 zile înainte de data estimată a nașterii, sănătos (Mulțumesc lui Dumnezeu, Universului și cui ne mai coordonează existența!) după o naștere rapidă și ușoară, în urma căreia m-am refăcut rapid și am încăput instant în toate hainele de dinainte de sarcină. (Pare un detaliu, dar nu e deloc așa!) Camera lui era pregătită , dar eu nu eram pregătită. Credeam că sunt, citisem cărți, îmi exersasem imaginar cum va fi să fiu mamă, cum voi reuși să îmi adaptez viața și ritmul, cum vom fi cu toții fericiți împreună.
Mai întâi a fost copleșirea (aș fi zis aici ”overwhelming” și n-am găsit un echivalent mai fericit în limba română). După mai mulți ani am concluzionat că nimic și nimeni nu te poate pregăti suficient și corect pentru senzațiile copleșitoare de după ce devii mamă. Nu e doar despre sentimente și hormoni. Este despre felul în care TOATĂ, dar TOATĂ viața ta este dată cu susul în jos în cel mai profund sens al expresiei, de care nu cred că am fost conștientă înainte de această experiență. Și nu e neapărat negativ. E o îmbinare atît de dificilă între pozitiv și negativ, încât uneori ești compleșită de sentimentele materne, de iubire și o stare de beatitudine ce izvorăște natural din tine cînd ții în brațe o ființă mărunțică ce a crescut înăuntrul tău, dar atât de puternică încât te destabilizează și cu plânsul și cu zâmbetul în aceeași măsură. Alteori ești compleșită de disperarea că totul este atât de diferit nu doar de cum era înainte, ci și de cum ți-ai imaginat că o să fie, încât ești pierdută, disipată în noianul de treburi mărunte de rutină pe care le faci de zeci de ori pe zi și pe noapte, lovită de impredictibilitatea oricărui moment al vieții tale, de pierderea totală a controlului asupra sentimentelor tale, asupra reacțiilor tale, asupra timpului tău, asupra priorităților tale.
Apoi a fost oboseala. După mai mulți ani am concluzionat că nu am fost niciodată obosită înainte de a fi mamă. Pentru că oboseala asta este diferită de oboseală nopților petrecute la birou, este diferită de oboseala nopților pierdute alături de prieteni, este diferită de oboseala suferințelor fizice sau sufletești. Este o oboseală care are ca principală sursă ceea ce este în același timp sursa noii tale fericiri: copilul tău! Este o oboseală care vine din suprapunerea la limita umanului a unei fericiri generate de copil, cu lipsa acută de somn, cu rutina atît de liniștitoare pentru copil și atît de ucigătoare pentru mamă, cu alegerile iraționale între a zăcea fără gânduri și fără să faci nimic atunci când copilul doarme versus a face un duș sau a mânca ceva. ( Nu mai zic despre a dormi și tu…)
Apoi a fost lupta sau jongleria, cum preferați. Toată lumea crede că înțelege că nu ai timp atunci când ai un copil mic. Mai ales dacă te mai și întorci la lucru când copilul are un an. Și dacă se trezește, ca David, de 7 ori pe noapte, a doua zi ești proaspătă să mergi la lucru. Și cînd revii acasă ești luată de și mai proaspătă și plasată la îngrijit copilul de către cei care, aparent legitim, simt că și-au încheiat rolul pe ziua respectivă, odată ce mama a ajuns acasă. Și ar mai fi, pe lângă copil, și toată casa cu tot ce presupune ea ca întreținere, dar asta e, desigur, un detaliu. După mai mulți ani am concluzionat că nu este de fapt despre a nu avea timp. Timpul este destul. Este despre acel strop de energie pe care mintea ta ferfenițată trebuie să aleagă să îl investească într-o activitate atât de (aparent) egoistă precum a-ți face unghiile și nu într-o activitate în beneficiul copilului, al familiei sau al casei. Mi-am dat seama că motivul pentru care ani de-a rândul mi-am ascuns jenată mâinile, în microbuzul cu care făceam naveta de la Turda (unde locuiesc) la Cluj (unde lucram), nu era nicidecum lipsa de timp, ci incapacitatea mea de a decide să aloc un minim de energie pentru a face ceva EXCLUSIV pentru MINE. Am reușit asta undeva în jurul vârstei de 5 ani a lui David. Și mi-am dat seama că am reușit atunci când mi s-a terminat pentru prima dată, după muuuulți ani, un lac de ughii. Atunci mi-am dat seama că am reușit de atâtea ori să aloc acel minim de energie, pentru această activitate egoistă de a-mi face unghiile, de suficiente ori încât am terminat lacul de unghii. A fost o victorie a mea în lupta mea cu mine.
Peste toate există în permanență frica. Acea frică viscerală, pe care numai părinții o au, de a nu păți copilul ceva. Dacă privești prin prisma fricii, totul în casă și viață este un pericol pentru copil. Oricând se poate lovi, oricând se poate îneca, oricând se poate îmbolnăvi, aproape orice loc sau obiect poate fi periculos. E o luptă surdă a raționalului din mine să înving aceste frici și să îmi las copilul să se bucure de jocul în parc alături de alți copii, de toate locurile unde mergem și pe care vrea să le exploreze. Mă lupt cu mine să nu mi se strângă inima la fiecare tuse și la fiecare lovitură. Încerc să nu exagerez cu indicațiile preventive, căci ele inhibă orice posibilitate de explorare și descoperire. Dar îmi este atît de FRICĂ să nu pățească ceva, încât consum enorm de multă energie să controlez această frică. E o luptă permanentă cu mine.
Și peste toate astea, ȘTIU că trebuie să mă îngrijesc să fiu și eu fericită. Vorba ceea, ”Can’t pour from an empty cup!” O bună prietenă face de ceva timp ateliere de Dream Management. Am vrus să merg și eu și m-am întrebat ce vis am eu? Ce îmi dă mie energie? Ce aș vrea să fac eu ca să fiu (mai) fericită? Multă lume mă întreabă cum de călătoresc atât de mult, având în vedere că am un copil relativ mic. Am primit întrebarea aceasta de multe ori de când îl am pe David. M-am gândit mult la ea. Am propriile mele drame interioare legate de călătorii și de timpul pe care nu îl petrec alături de David. Știu că îmi (răs)cumpăr uneori (OK, de cele mai multe ori…) absența cu jucării aduse din călătoriile mele. De cele mai multe ori aduc jucăriile pentru mine, ca să mă simt eu mai bine. Mi-am dat seama însă că, în acest moment, munca și călătoriile sunt ACELE lucruri pe care le fac EXCLUSIV pentru MINE și nu aș putea să renunț la ceea ce sunt și fac acum. Mai sunt, desigur, o mulțime de lucruri mici cum ar fi faptul că îmi fac în continuare unghiile aproape tot timpul sau că mă uit la Vocea României și nu negociez prioritatea la televizor vineri seara (sau la reluarea de sâmbătă). Munca are, desigur, și magnificul rol de a contribui la plata facturilor și susținerea existenței zilnice. Dar pentru mine munca și călătoriile mele sunt MULT MAI MULT decât atât. Sunt cel mai mare și mai important lucru pe care îl fac doar pentru mine. (NB: călătoriile sunt legate tot de muncă, nu vă imaginați că merg în concediu de una singură!) Asta mă face fericită. Dar nu suficient de fericită cum are David nevoie să fie mama lui. Mai am încă mult de lucru la fericirea mea.