Printr-un complex de împrejurări am ajuns în această vară la Costinești pentru 5 zile. Nu aș fi ales niciodată Costinești ca destinație de vacanță pe litoralul românesc. Dar mi s-a părut ciudat să merg la mare, chiar și pentru o întâlnire de lucru, fără băieții mei, așa că ne-am organizat să mă însoțească și ei și așa am ajuns la Vox Maris, locul ales pentru întâlnirea de lucru care … n-a mai avut loc. Experiența a fost atât de marcantă încât tot răsucesc în minte experiențe și senzații și simt că trebuie să le pun pe hârtie.
Călătoria
Pentru că vacanța adevărată am petrecut-o pe coasta Adriaticii cu o săptămână înainte de aventura Costinești, am știut că nu este o opțiune să mergem cu mașina până la Costinești, așa că am optat pentru avion. Slavă Domnului că există acum un zbor Cluj-Constanța. Chiar dacă a întârziat o oră și am ajuns pe întuneric la destinație, tot a fost mai bine decât orele lungi pe care le-am fi petrecut în mașină. Aeroportul din Constanța este foarte departe și de oraș și de stațiuni. Cu ajutorul unor vechi și dragi colege din zonă am identificat o opțiune de transport de la aeroport la destinația finală. Ne-am organizat la fel și la întoarcere. Zborul către casă era la ora 20:00. Am planificat să plecăm din Costinești la ora 16:00, în caz că avem de-a face cu binecunoscutele blocaje în trafic, să nu riscăm nimic. Aeroportul din Constanța ne-a întâmpinat fără nicio opțiune de a cumpăra măcar o sticlă de apă, nu mai vorbim despre mâncare. După ce am intrat în terminal, unde speram la ceva de mâncare, am zărit într-un colț al sălii un aparat cu băuturi și ronțăieli. Aparatul funcționa nu cu monede, ci cu un un om care deschidea larg ușa, încasa banii și înmâna produsele în mod direct. Ecranele de la poarta de îmbarcare nu au afișat nicio informație mai repede de 15 minute de ora plecării, când nu începusem încă îmbarcarea, pentru că zborul sosea cu întârziere. Știam asta pentru că am sunat la aeroportul din Cluj de unde am aflat că zborul spre Constanța plecase cu o jumătate de oră întârziere. Când, într-un final, au apărut informații pe ecran, acestea menționau 10 minute întârziere J Cei care călătoresc frecvent știu ce vreau să spun. Călătoria a fost, oricum, cea mai puțin relevantă parte a aventurii, așa că nu mai insist.
Cazarea
Vox Maris este un complex mare, cu o serie de construcții de dimensiuni medii, plasate printre alei pavate și înconjurate de grădini și flori. Grădina era îngrijită zilnic, mereu vedeam pe cineva care udă sau taie trandafirii. Locul arată exact ca o oază într-un deșert. Căci dincolo de porțile sale e ceva ca un deșert. Și nu mă refer la plajă și nisip. Relativ recent renovat, cu unele clădiri încă în lucru, chiar și acest complex are multe lucruri de îmbunătățit ca să își merite cele 4 stele. Finisaje grosiere domneau în zona recepției, unde puteai să vezi spuma și rigipsul cu care fuseseră dublați pereții, căci la un metru de podea dublarea pereților se oprea brusc. Covorul din camera de așteptare care lega recepția de curtea complexului nu părea să fi văzut aspiratorul în acest sezon (și eram în douăzeci și ceva august), iar praful domnea prin colțuri împărțind spațiul cu pânze generoase de păianjen. Cum ziceam, am ajuns acolo pe la zece seara, oarecum înfometați și cu rezerva de apă mult diminuată. Am descoperit cu surprindere că nu există opțiunea să cumpărăm nici măcar o apă de la restaurantul sau barul din complex, ce să mai zic de servit masa… Nu aveam energie să mai ieșim în oraș, așa că ne-am mulțumit cu bananele și biscuiții pe care, mamă prevăzătoare ce sunt, îi aruncasem în rucsac, just in case că lui David îi trebuie ceva de ronțăit pe drum. Așa că am degustat apa cu concentrație maxmă de clor care curgea la robinetul complexului și am dormit după o cină pur bebelușească pe bază de biscuiți și banane plimbate de la Turda la Constanța cu avionul. A doua zi am explorat complexul pe lumină. Deși sunt indicatoare ca să îți găsești drumul, în prima zi tot ne-am rătăcit. Micul dejun bufet mi-a amintit de experiența all inclusiv la români despre care am scris mai demult. Farfurii doldora de mâncare, mai multe decât numărul de persoane de la masă, unele golite complet, altele doldora și după ce oamenii se ridicau de la masă … Pe scurt risipă, ca să nu zic mai mult. Personalul nu știa să zâmbească și cred că uitase de mult lecția lui ”Cu plăcere!”. Sau poate primea atât de rar ”Mulțumesc!” încât devenise inutil să își mai amintească și de ”Cu plăcere!”. Mulți păreau nefericiți cu locul în care sunt și cu ceea ce fac. Nu prea îți pria vacanța dacă te uitai atent la ei. În schimb DJ-ul din zona piscinelor, care erau aproape de restaurant, era în formă maximă zilnic, cel puțin dacă judecăm după volumul muzicii care te învăluia (pe mine personal mă agresa!!!) din cele peste 10 boxe uriașe care străjuiau pereții. Restaurantul avea program fix, o oră și jumătate pentru mic dejun, o oră și jumătate pentru prânz, o oră și jumătate pentru cină. Atât.
Plaja
Ieșirea din complex era un mare act de curaj. Nu am știut asta inițial, dar acum știu. Era ceva de genul ”Lăsați orice speranță voi ce …ieșiți…” Trotuarul pe care mergeam spre plajă avea borduri din cărămidă roșie, acea cărămidă care se face praf dacă o prinde înghețul, semn că durabilitatea nu era relevantă pentru cei ce făcuseră bordurile. Drumul spre plajă trecea printre două foste glorii ale litoralului românesc, ajunse acum vestite ruine, una abandonată aproape complet, care expunea un perete prăfuit de pe care zâmbea un bucătar, alta spilcuită pe alocuri, dar lasând o fostă scară spiralată la vedere, ruinată și abandonată, dincolo de care se vedeau pereții proaspăt zugrăviți în albastru. Ajungeam la plajă coborând o scară de ciment, turnat cu siguranță cândva în anii 70, când litoralul era o perlă. Coborând, ajungeam la plaja ”White Horse” (am descoperit ulterior că era și un club undeva în Costinești cu acest nume). Plaja se dorea amenajată, avea umbreluțe de stuf și șezlonguri de lemn, era și un bar în zona de coborâre, însă nu oferea mare lucru nici în termeni de opțiuni de consum, nici în termeni de confort și îngrijire a plajei. Erau totuși coșuri de gunoi care erau și golite regulat, ceea ce se va dovedi o excepție glorioasă la nivelul stațiunii. Nisipul era un amestec de scoici mărunțite, ceva nisip autentic fin, chiștoace de țigări (aproape la fel de numeroase ca mărunțișul de scoici) și micuțe alte obiecte din gama bețișoare de lemn pe care fusese cândva o înghețață, fundul dozelor de bere tăiate pentru a servi drept scrumiere și abandonate apoi cu totul, capace de sticle de plastic și chiar cioburi de sticlă. Totuși, aveam să descopăr în curând că această plajă era un colț decent în care aveam să-mi petrec următoarele zile de plajă, căci nu am mai îndrăznit să mă aventurez pe plaja principală (la Obelisc, cum zicea lumea…) Obeliscul este o construcție de ciment, spălăcită și comunistă 100% în trup și spirit. Trona pe un nisip mult mai fin decât cel din colțul meu de plajă. Din păcate trona și printre coșuri de gunoi negolite de săptămâni, pe lângă care crescuseră maldăre de gunoi și sticle goale, coceni de porumb, ambalaje de tot felul, pachete de țăgări, doze de bere, pungi și multe altele. Nu departe de Obelisc sau de aceste coșuri de gunoi cu extensie, erau nenumărate cearșafuri și prosoape pe care oamenii se bucurau de vacanța lor la mare, complet detașați de peisajul aflat la mai puțin de o jumătate de metru de ei, aparent neafectați de starea plajei sau de cantitatea de gunoi disponibilă. Plaja era marcată pe alocuri de construcții neterminate, una mai cu seamă mi-a atras atenția. Era un spațiu înconjurat de foi de tablă pe care erau lipite afișe cu spectacolele unor artiști iluștri de care eu nu am auzit (dar sunt sigură că erau de altfel destul de cunoscuți de către o anumită parte a publicului). Din interiorul foilor de tablă se înălțau spre cer coloane de metal ruginit, de care urma să spânzure viitoarea construcție care nu cred că se va termina curând. Avea un afiș cu detaliile proiectului, așa cum cere legea de altfel. Nu am reținut ce urma să fie acolo, dar avea termen de finalizare luna septembrie 2018. Era finalul lui august și nimic din zonă nu sugera că vreun picior de constructor ar fi trecut pe-acolo în acest sezon.
Stațiunea
V-ați dat seama deja că stațiunea este un DEZASTRU. Nu sunt nici critică, nici sadică. Sunt aproape generoasă cu acest apelativ. În prima seară am avut ”inspirația” să ieșim la plimbare. Aveam demipensiune și, deși am fi avut și opțiunea să plătim o cină la Vox Maris, am vrut să mâncăm în afara complexului. Am identificat o terasă mai spălată, numită Ștefan, și am mâncat acolo. Acceptabil. Dar nu deosebit de gustos, nici deosebit de amabil, nici rapid. Am mai identificat o altă terasă din categoria ”suficient de decentă ca să îndrăznesc să îi dau copilului ceva de mâncare acolo” unde am mai mâncat de două ori. Am identifcat și Vraja Mării, acel loc unde o parte dintre tinerii trimiși în tabără de Centrul de Tineret București au făcut toxiinfecție alimentară. Era chiar ziua în care văzusem știrea de dimineață. Vraja Mării era bine-merci, avea clienți și nu părea deloc turburată de situație. Aleile sunt un amestec teribil de mașini care nu au pe unde circula, oameni care nu au loc pe trotuarele unde sunt parcate alte mașini, biciclete cvadruple pe care se distrau tineri neliniștiți, cărucioare și părinți, tineri și vârstnici, copii și părinți, o diversitate veritabilă. Urechile erau puse la mare încercare de muzica răsunătoare care, la fiecare pas părea să se schimbe, prin suprapunere, cu alte muzici ce răzbăteau de la tarabe și terase. Era muzică asurzitoare peste tot (nu mai comnetez genul, e chestiune de gusturi…) la orice tarabă (nu vă scandalizați de termen, dar chiar sunt tarabe, nu chioșcuri, nu magazine, nu construcții decente ce pot purta alt nume). Foarte des vedeam celebrele unități de măsurare a forței pumnului unde ”bărbații” își testau puterea pumnului și își validau ego-urile. Pumnii păreau exersați la aplicarea de lovituri. Singurele lucruri pe care le-am adus acasă de la mare au fost scoici culese de noi. Industria suvenirurilor abunda de un prost-gust desăvârșit, iar majoritatea lucrurilor le-aș fi găsit la magazinul chinezesc din Turda, la un preț cu siguranță mai mic decât cel de la Costinești. Pâine și circ este un mare compliment, este aproape echivalentul unei stele Michelin și unei seri de operă, pe lângă ceea ce se petrecea în fiecare seară pe aleile din Constinești. M-am simțit pur si simplu devastată de experiența acelei seri pe care nu mi-am dorit să o repet. Mă trezeam pe plajă a doua zi cu ochii la superba mare, încercând să găsesc alăturarea de cuvinte care ar putea să să descrie ceea ce am văzut și simțit în acea seară. Nu am prea reușit. Nici ceea ce scriu acum nu mi se pare o redare fidelă a ceea ce am văzut și simțit. Trebuie să îmi recunosc limitele de a pune în cuvinte peisaje și senzații atât de tari. Dar sper că v-ați făcut o oarecare impresie despre Costinești. Cândva stațiunea tineretului, care nu mai era deloc doar a tineretului. Erau acolo oameni de toate vârstele, familii cu copiii, bunici, tineri și vârstnici, adulți de toate vârstele. A rămas doar faima de stațiunea tineretului. Costinești e o mare gaură neagră care se umple, încet dar sigur, cu gunoi.
Transferul
Într-o seară am vrut să mergem la Venus să ne vedem cu prieteni aflați în aceeași perioadă la mare. Întreb senină la recepție ce opțiuni avem să ne deplasăm între stațiuni și primesc drept singură soluție trenul J Întreb dacă nu sunt firme de taxi și primesc un număr de telefon. Sunăm, comandăm, spunem unde vrem să mergem, și primim verdictul sec: 80 de lei. Înghițim și ieșim să așteptăm mașina. Apare destul de repede, condusă de un tânăr cu chef de conversație. Am aflat astfel că locuiește la Londra și vine acasă vara, că este foaret greu pentru cele câteva mii de locuitori stabili din Costinești să facă față zecilor de mii de turiști care vin în cele două luni de sezon. Și ei sunt nemulțumiți de cum arată stațiunea și de tot ce se întâmplă. Ne povestește apoi cum a lucrat în Germania înainte de a merge la Londra, cum a întâlnit un alt român, șofer de tir, cu care a avut o conversație plăcută, care ”părea om de treabă”, dar care și-a aruncat gunoiul pe jos din mașină, moment în care ”mi-a venit să-l bat” zicea tânărul nostru, spunându-i că am putea păstra curățenia măcar acolo, în Germania, unde este oricum curat, dacă în România nu ne place să păstrăm curățenia. Am ajus la destinație, am plătit cei 80 de lei, ceasul nu fusese pornit, desigur, nici nu se punea problema să aspir la un bon fiscal. I-am spus atunci că trebuie să-i spun ceva, pentru că ”pare un tip de treabă, ca și domnul din Germania”, și că nu este ok ceea ce tocmai a făcut (să încaseze bani fără bon și să nu pornească ceasul la taxi). S-a scuzat că ajută un prieten și că de fapt nu este mașina lui și nici firma nu este a lui. I-am spus că nu trebuie să se scuze și că sunt sigură că înțelege exact ceea ce am vrut să spun. Nicio inițiativă nu rămâne nepedepsită, așa că la întoarcerea din Venus am comandat un taxi, din Venus de data asta, am primit același verdict sec ”80 de lei” și, când ne-am urcat în mașină, am cerut să pornească ceasul. Ne-am ales cu un cost de 95 de lei. Și debacarea la 200 de metri de hotel pentru că a intrat pe sensul nepotrivit.
Concluzia
David (aproape 6 ani): ”Chiar dacă nu sunt scoici, e mult mai bine în Croația la mare!”
Marea Neagra a fost superbă, cu valuri, cu scoici, cu soare și cu bucuria copilului că sare în valuri și găsește scoici. Am văzut chiar și pești.
Dar nu o voi revedea curând.