Nu stiu alții cum sunt, vorba naratorului, dar eu am avut astăzi una dintre cele mai dificile experiențe din viața mea de ONG-ist. Care nu e chiar scurtă, că imediat face 18 ani. Cum s-ar zice sunt pe cale să devin majoră într-ale ONG-urilor. Am stat astăzi în jurul unei mese cu mai mulți oameni din organizații ca a mea, ONG-iști obișnuiți aș putea zice, și oameni din ONG-uri altfel, respectiv asociații de afaceri de diferite tipuri sau asociații constituite pe lângă o afacere sau organizații cu scop civic care sunt animate de oameni cu spirit civic care aleg să fie activi în afara sau după sau dincolo de jobul lor de zi cu zi. Ne-am adunat la o discuție provocată de un ONG despre cum să ”reproiectăm ONG-urile ca structuri profesionale pe baza modelelor din afaceri sau din asociațiile de afaceri”. Am explodat în interior de nenumărate ori pe durata discuției. Pentru că se generalizează cu atâta ușurință, pentru că e atât de simplu să judecăm ce fac și ce nu fac ONG-urile bine sau mai puțin bine și atât de ușor să tranșăm procentele pe care ar fi ”eficient” sau ”profesionist” să le regăsim la rubrica de costuri salariale din raportul financiar al unui ONG. Pentru că e la îndemână ză zicem că ”sunt mașini de tocat bani” dacă vor salarii mai mari pentru oamenii lor. În același timp însă, ONG-urile dezamăgesc mediul de afaceri când se duc nepregătite să ceară bani, când nu reușesc să comunice exact (și eventual măsurabil) care este plus-valoarea pe care investiția firmei o va aduce acesteia. Pentru că nu suntem organizați la cheie sau la minut…
Am explodat în interior pentru că aceasta este o imagine generalizată. Care probabil că are la bază experiențe reale. Dar punctuale. Spuneam eu însă, în răbufnirea mea (da, da, desigur că la un moment dat, după ce m-am abținut de câteva ori bune să ies din sală, am cerut să spun ceva, oricum pentru asta fusesem chemată acolo…) deci spuneam eu în răbufnirea mea că noi suntem structuri organizaționale diferite și că avem și noi uscături în pădurea noastră tot așa cum au și firmele uscături prin pădurea lor. Dar noi nu putem lua decizii pe criterii pur de eficientizare și rentabilitate, căci pentru organziațiie cu beneficiari, deservirea beneficiarului este supremă și prioritatea în alocarea resurselor este decisă mai întâi pe acest criteriu, și apoi pe criteriul rentabilizării. Nu poți să hrănești de astăzi doar 15 copii din cei 20 pe care i-ai hrănit timp de un an doar pentru că ai mai puțini bani sau pentru că întârzie tranșa de la finanțator. Așa cum uneori nu ai nevoie decât de oameni ca să faci diferența pe care vrei să o faci în lume. Organizația mea oferă training și consultanță și dezvoltă resurse pentru ca alte organizații să lucreze eficient cu voluntari. Pentru ca cei care doresc să se implice sa nu fie dezamăgiți. Valoarea mea de bază sunt oamenii mei. Dacă ei pleacă, se duce și expertiza organziației. Ca să-i păstrez, trebuie să poată trăi decent cu ceea ce câștigă.
Nu știu care era înțelegerea organizatorilor despre ce înseamnă un ”ONG profesional” de vreme ce toate organizațiile trebuie reproiectate ca să se apropie de acest ”ideal”.
Nu cred că ONG-urile tratează cauzele și nu efectele, așa cum suna argumentarea organizatorilor.
Nu cred că principiile după care se conduce o firmă eficientă pot fi aplicate (copiate mai exact spus) cu succes într-un ONG.
Nu cred că oamenii din ONG-uri nu merită să fie bine plătiți pentru munca pe care o fac.
Nu cred că voluntarii sunt ”necalificați” așa cum au fost introduși în ecuație astăzi.
Nu cred că imaginea dezbătută astăzi este conformă cu realitatea majorității ONG-urilor.
Din păcate a fost un ONG cel care a pus această etichetă peste noi toți. Nici nu știu dacă să mă bucur că am fost acolo și am aflat cele de mai sus, sau să regret profund că am legitimat cumva cu prezența mea această discuție. E foarte ușor să emiți păreri. E foarte trist că emitem păreri despre lucruri pe care nu le cunoaștem destul. Poate era mai bine dacă ieșeam din sală, așa cum am avut de cîteva ori impulsul. Pentru că simt că pledoaria mea, deși aprobată din ochi și gesturi de mulți dintre cei prezenți, e doar o picătură într-un ocean în care nu are nicio șansă să schimbe ceva. De asta am simțit impulsul să ies din sală. Mă tot gândeam: Trebuie să zic ceva! Dar ce să zic din toate pe care vreau și trebuie să le zic? Are rost să zic ceva? Dacă zic ceva, se va schimba cu ceva în bine situația? Va fi de vreun ajutor să zic ceva? Până la urmă am decis să zic. Am plecat de acolo oricum foarte încărcată, de aceea scriu acum aici…ca să pot să dorm la noapte… Am rămas, probabil, în memoria participanților ca ”doamna emoțională din ONG”, ceea ce se poate apropia oarecum de adevăr…
Dar duc cu mine un gând trist: oamenii nu înțeleg cum lucrăm noi, nu înțeleg ce facem, nu ne înțeleg lupta, nu ne înțeleg greșelile, nu ne înțeleg încrâncenarea, nu ne înțeleg pasiunea… Trăim într-un univers paralel. Și contactul sporadic cu realitatea din afara lui ne marchează. Oare așa trebuie să fie? Facem noi ceva greșit? E undeva o conspirație a universului?
Mă simt dezarmată…
Cred că trebuie să facem ceva! Nu știu exact ce, nu știu exact cine, dar ceva trebuie să se schimbe…