”All inclusive” la români

Nu știu cine a inventat conceptul de ”all inclusive” dar știu sigur că românii l-au dus la nivelul următor. Aș putea zice de fapt la cel mai înalt nivel. Tributară unei frici (inexplicabile cu argumente logice de altfel) de a fi nevoită să merg cu copilul la medic într-o altă țară pe durata concediului (se știe desigur că cei mici sunt maeștri în a se îmbolnăvi în momentele cheie ale vieții precum concedii, aniversări, termene limită și altele asemenea), am ales și anul acesta litoralul românesc. Am ales un hotel la care mai fusesem cu vreo 7 ani în urmă, convinsă fiind că știu unde mă duc și aproape așteptând ca lucrurile să fi evoluat. În mintea mea nu se putea să fie mai rău, ci doar mai bine decât în urmă cu 7 ani. Desigur mintea mea are tipare de gândire pe care mintea hotelierilor nu le are. Așa se face că am văzut parțiala decădere a unui hotel care fusese cândva de 3 stele plus și acum era doar de 3 stele. Nicicând nu mi-am imaginat că acel plus poate însemna de fapt o diferență atât de mare.

Dar să ne întoarcem la ”all inclusive”. Nu mi-am propus neapărat să aleg această opțiune, dar m-a convins agenta de la care am luat biletul că e ok. Ea mi-a mai spus și că voi avea un pat matrimonial mare în care nu vom avea probleme să dormim doi adulți și un copil de trei ani și jumătate. Hotelul, plin ochi cu paturi matrimoniale de 140 cm susținea că agențiile știu ce vând și problema e acolo, nu la ei. De altfel am surprins într-o dimineață la recepție o discuție telefonică, probabil cu conducerea, în care recepționera se plângea că toți turiștii cer pat suplimentar pentru copii și nu mai are paturi suplimentare. Sigur că familiile cu un copil care au sperat că pot dormi împreună într-un pat matrimonial, confruntate cu dimensiunea paturilor din hotel, au cerut paturi suplimentare! Doar erau în vacanță și în vacanță vrei confort și odihnă, nu stres și înghesuială.

Și fiindcă veni vorba de odihna din vacanță, e o practică pe litoralul românesc, și nu doar o practică, aș putea spune o concurență acerbă între hoteluri, care face mai mare gălăgie sub geamul turiștilor cazați acolo. Așa se face că aproape fiecare hotel are boxele lui, cu un DJ mai mult sau mai puțin priceput și mai ales cu un cântăreț sau o cântăreață (cred că interpret/ă ar fi prea mult, muzician/ă la fel, nu mai îndrăznesc să zic artist/ă) care fac gălăgie la cote maxime începând de pe la 6-7 seara până spre miezul nopții sau chiar după. Ei se integrează perfect în peisajul muzical colorat și la cote înalte de pe litoral. Căci urechile ți-s agasate (nu aș putea spune mângâiate sau încântate) de cel puțin 15 feluri muzicale urlate din boxe masive aflate într-o competiție absurdă pentru înnebunirea turistului care se plimbă stresat cu copiii care îi vorbesc și pe care nu îi înțelege, căutând drumul cel mai scurt către un pic de liniște disponibilă pe alocuri, pe o bucată de trotuar prelungită.

Dacă tot am zis de trotuare (o sa revin și la ”all inclusive”, n-am uitat că despre asta vreau să scriu de fapt, dar așa curge povestea…) e o adevărată aventură să te plimbi pe litoral. Dacă în curtea interioară a hotelului iarba e verde, pentru că e udată zilnic, și sunt și ghivece cu flori care chiar arată a flori), în afara hotelului și peste tot în stațiune (vorbesc aici de Jupiter și Neptun, deși sunt sigură că situația seamănă mult și în alte locuri) sutem într-un semi-deșert deprimant. Nu e nici numai nisip, să bifăm deșertul simplu, nu e nici oază verde. Sunt niște rămășițe a ceea ce cândva a fost iarbă, deși pare mai degrabă iarba aceea tip smoc care crește singură pe câmp, nu iaba tip fir pe care o vezi în spațiile verzi care aspiră la titlul de gazon. Mai sunt mulți copaci de tot felul pe care nimeni nu i-a tăiat vreodată și care își apleacă crengile peste trotuarele accidentate în feluri care te determină să mergi pe carosabil. Mai sunt și borduri absente și dale lipsă, acolo unde a fost cândva trotuar pavat. (Oare regii bordurilor care au agresat inclusiv drumul național dintre Cluj și Turda, construind trotuare pavate pe post de separatoare ale sensurilor de mers, nu au descoperit încă litoralul? Băieți, paradisul bordurilor e pe litoral! La mare e maaaare nevoie de trotuare și borduri, vă rog, mergeți acolo!!!)

Să revenim la ”all inclusive”. Ultimul eveniment la care am participat înainte să intru în concediu a fost ”Școala Română de Dezvoltare” unde am discutat despre Agenda 2030 și Obiectivele de Dezvoltare Sustenabilă. În perfect contrast cu risipa pe care ”all inclusiv”-ul românesc o ridică la cel mai înalt nivel posibil. Pentru mine sistemul de masă tip ”bufet suedez” e ceva extrem de comun. În majoritatea covârștitoare a deplasărilor sau evenimentelor mele de serviciu masa este aproape mereu așa. Am participat la astfel de mese și cu 30 și cu 300 de oameni, mese unde nu știi ce să mănânci pentru că toate sunt îmbietoare și mese de la care am plecat în oraș la cină, mese unde testezi ceva nou și mese unde regăsești ceva cunoscut. Dar ce am văzut la ”all inclusiv”-ul românesc depășește imaginația… În prima zi cu prânz, neștiind nimic despre cum funcționează sistemul la noi, am ajuns la masă cu 2 minute înainte de ora oficială de începere. Terasa era plină de oameni care așteptau (bufetul era amenajat în interior, erau mese și în interior dar și afară), iar când s-a deschis ușa am auzt un strigăt repetitiv ”S-a deschis! S-a deschis!” și un val de oameni care dădeau buzna înăuntru neîncăpând pe ușă toți în același timp. Odată pătrunși în interior au format cozi imense care la standul cu supe care la standul cu farfurii și tacâmuri, care la standul cu mâncare. La supă era interesant să vezi cum apăreau un om și 3-4 boluri pe care le umplea tacticos și apoi își chema ajutoare să le poată duce la masă. La felul principal era aglomerație mare. De acolo plecau farfurii nu pline, depășite efectiv, cu feluri de mâncare turnate unul peste altul fără foarte mare noimă, doar să încapă cât mai mult. Mai trist era faptul că rămâneau pe masă farfurii care păreau a fi fost abia aduse la masă… Fiecare copil mai mărișor, care depășise etapa mofturilor la mâncare, avea în față câte două farfurii extra-pline, una cu mâncăruri amestecate, una cu prăjituri stivuite, de multe ori am observat că se golea farfuria cu prăjituri înainte, cea cu mâncare fiind afectată prea puțin pe alocuri și rămânând tribut risipei despre care vă spuneam. Scenariul se repeta de două ori pe zi. Nu am observat să fi scăzut intensitatea pe măsură ce treceau zilele. Și nici cantitatea de mâncare care se punea în farfurii. Și nici cantitatea de mâncare care rămânea în farfurii. Nu știu cum să interpretez ce am văzut. Și nici nu cred că vreau să interpretez cumva. Dar nu pot să uit. Și îmi dau seama cât de ridicolă trebuie să fi părut eu, care îmi întrebam copilul de 3 ori dacă e sigur că vrea un anume fel de mâncare, spunându-i că nu e bine să risipim mâncarea pentru că în alte părți sunt copii care nu au ce mânca. Frecvent mă trezeam gândindu-mă câți copii ar putea fi hrăniți cu mâncarea risipită la ”all inclusive”…

Litoralul românesc îți oferă, deci, de toate: de la mâncare câtă nu poți mânca, până la muzică de orice fel la volum mega-maxim, trotuare accidentate, iarbă uscată, spații neîngrijite, paturi matrimoniale mici, spectacole live ale unor artiști aspiranți deja scăpătați și multe altele. E un fel de pâine și circ în variantă ceva mai modernă. Și mai tristă, din punctul meu de vedere. Să nu uit: un sejur pe litoralul românesc este contextul perfect pentru un studiu privind metodele de parenting la români. Cred că ar fi fascinant și terifiant în același timp. La o aruncătură sumară de ochi, domină vizibil metoda ”cu ochii în tabletă/telefon/device”. Din păcate.

Așa că a fost frumos la mare. Am avut vreme bună, soare mult, apă caldă, copil dornic să se joace și să intre în apă, fără indigestii, fără arsuri, fără alergii, cu scoici, plimbare cu bicicleta dublă, stele de mare vopsite în roșu, gogoși cu gem de caise pe plajă, două perechi de ochelari date tribut mării după ce valurile le-au smuls de pe nasul soțului meu care ținea în brațe copilul, cer senin și mare-albastră. Și hotărârea că e momentul să explorez și alte mări.