Am primit și eu, ca mulți alți colegi și prieteni, cu tristețe rezultatele acestor alegeri locale. Am remarcat îndemnurile de pe facebook, dovezile ca mulți dintre cei pe care îi știu au votat deja, efuziunile de încredere cum că se poate, cum că, spre deosebire de multe alegeri anterioare, în unele locuri din țară chiar există alternative, etc. Aproape că simțeam că poate fi mai bine, sub efectul (încă) al rezultatului surprinzător al ultimelor prezidențiale (dar fără comentarii despre prestația post scrutin, subiect demn de o postare lungă ce nu cred că va vedea curând lumina zilei din tastatura mea…)
Am sperat, ca mulți alți colegi și prieteni, în trezirea poporului, în animarea tineretului întru participare la vot, în triumful justiției care scoate la lumină din ce în ce mai multe dosare consistente care au chiar și urmări cu executare. Am votat și eu în urbea mea mărunțică de pe malul Arieșului cât am reușit de constructiv, dată fiind oferta de candidați, și am ascultat cu oarecare bucurie speranțele plutinde în mediul online. Apoi a căzut trăznetul rezultatelor. Eram în tren și cel mai rapid s-a populat Facebook-ul cu rezultatul de la București. Apoi am început să decopăr tot felul de recorduri ale acestor alegeri locale, precum performanța de a fi ales primar chiar dacă se afla în închisoare sau dacă tocmai s-a întors după executarea unei pedepse cu executare, prezența extrem de mică la vot, suprapusă peste ilustra manevră democratică (?!) a alegerilor într-un singur tur de scrutin și altele asemenea. Toți cei pe care i-am întâlnit și cu care am apucat să abordez subiectul erau triști, unii chiar revoltați. Toți cei cu care am discutat votaseră altceva decât a ieșit la numărătoare.
Am concluzionat că noi toți, cei care împărtășim aceste viziuni, care populăm mediul online cu încredere și îndemnuri, care sperăm într-o schimbare și încercăm, în felul nostru, să contribuim la ea, trăim de fapt într-un mare balon. Nu avem legături foarte directe cu România reală și profundă. Suntem o insulă într-o mare. Suntem mulți ancorați în ONG-uri sau în mișcări pozitive și constructive de diferite feluri, construim speranțe și facem bine, cât și cum putem, ne zbatem în lumea noastră care ni se pare mică pentru că ne vedem în aeroporturi, știm pe unde am călătorit, ce proiecte am mai făcut, ce premii am mai câștigat, ce postări pe bloguri am mai scris, ce-am mai pozat pe facebook, ce carte am citit, ce citat am admirat, ce fotografie reușită am făcut, pe cine am ajutat, ce proiect am câștigat etc. Și lumea asta e chiar mică și toate se întâmplă într-un balon. În balonul societății civile cu anexele similare. Suntem conectați pentru că ne asemănăm, pentru că împărtășim aceleași valori, pentru că ne animă aceleași speranțe, pentru că trăim în aceeași lume.
Dar lumea noastră nu e foarte mare. Și dimensiunea ei se vede în situații de tipul alegerilor locale, când balonul este surclasat de restul lumii care e foarte diferită față de lumea noastră. Rezultate ca cele de la aceste alegeri locale au menirea să ne arate cât este de mic balonul nostru de fapt. Și cât este de diferit față de marea de balonașe care gravitează în jurul nostru. Și cu care ne intersectăm prea puțin ca să le înțelegem. Prea puțin ca să le estimăm puterea și influența. Prea puțin ca să ne simțim amenințați. Și brusc avem revelația dimensiunii adevărate a balonului propriu și zădărniciei speranțelor noastre care se nasc, trăiesc și de multe ori mor tot în balonul nostru.
Cineva întreba retoric pe Facebook ”ce VEI FACE ca să nu mai fie la fel și la alegerile din toamnă”. Și cred că e o bună întrebare. Nu de puține ori mă mănâncă tastatura să iau poziție publică față de unele lucruri care ar putea fi ușor integrate în categoria politică. Și mă opresc, pentru că tot timpul îmi spun că eu sunt ONG-istă și trebuie să rămân independentă și să stau departe de politică. Pentru că asocierea cu politica e periculoasă în lumea noastră. Și așa se face că rămân cu părerile mele în balonul meu în care oricum toți le împărtășesc și nu are rost să le mai articulez. Acum mă întreb și eu ce voi face ca să nu mai fie la fel la toamnă. Nu am încă un răspuns. Dar mi-ar plăcea să cred că dacă noi toți cei care trăim în acest balon al bucuriei de a face bine am reuși să ajungem la cât mai multe dintre balonașele plutitoare să le arărăm că se poate și altfel și să le insuflăm o parte măcar din încrederea noastră că se poate mai bine, poate că vom reuși să și schimbăm ceva. Nu știu ce voi face ca să fie altfel, dar aș vrea să fac ceva. Dacă noi toți am vrea să facem ceva s-ar putea să reușim. Dar asta înseamnă să ieșim un pic din balon. Înseamnă să ne găsim și să stăm la sfat. Să ne asumăm poziții publice și să ieșim din cercul strâmt al celor care oricum gândesc ca noi. Trebuie să ne gândim bine și să judecăm aspru ce vrem să facem. Pentru că viața în balonul nostru s-ar putea să se schimbe dacă nu se schimbă ceva în afara lui. Poate trebuie să fim mai prezenți. Poate trebuie să fim mai vocali, Poate trebuie să fim mai mulți. Ceva trebuie. Și acest ceva trebuie să vină de la noi. Noi suntem o parte a așa-numitei societăți civile de la care se așteaptă foarte multe.
În felul nostru, avem ceva putere să mișcăm unele lucruri și să schimbăm unele lucruri. Dar suntem puțini și mici. Și schimbările pe care reușim să le facem sunt și ele puține și mici. Nu vreau să minimalizez importanța sau impactul acțiunilor societății civile. Trăiesc în acest balon de mulți ani și sunt fericită în el. Dar încep să îi (re)cunosc limitele. Și cred că acesta este un prim pas spre a le depăși. Și mai cred că trebuie să ne înmulțim și să ne mărim ca să reușim să facem schimbări mai multe și mai mari.
Am fost recent într-o vizită de studiu în Norvegia. Într-o țară cu aproximativ 5 milioane de cetățeni există aproximativ 10 milioane de membri în organizații neguvernamentale. Adică, teoretic, fiecare norvegian este membru în cel puțin 2 organizații. Practic, fiecare norvegian adult este membru în mai mult de 2 organizații pentru că cifra de 5 milioane de cetățeni cuprinde toți cetățenii indiferent de vârstă. Iar cotizațiile plătite de membri reprezintă principala sursă de venit a majorității organizațiilor norvegiene. Știu că nu este termenul perfect de comparație. Dar îmi oferă o bază excelentă să mă întreb cine, ce și de ce așteaptă de la societatea civilă din România să aibă puterea, resursele și capacitatea să schimbe ceva major, în condițiile în care membership-ul este extrem de redus, implicarea ca voluntar nu este nici ea la cote prea mari, obișnuința donațiilor și a susținerii nu este prea înrădăcinată în comportamentul concetățenilor (nici măcar pe banii care oricum au fost dați la stat – mă refer aici la facilitatea 2%, fără să pun în discuție alt tip de donații). În condițiile în care multe organizații se zbat între finanțări luptându-se să nu își piardă oamenii instruiți și pasionați, dar care au și ei de plătit facturi și trebuie să se orienteze la un moment dat către o sursă sigură de venit, punând implicarea în ONG-uri pe locul secund și dependent de timpul rămas liber. În condițiile în care majoritatea finanțărilor active în România (și care sunt extrem de puține în acest moment) își doresc rezultate mari, cifre impresionante de beneficiari a căror viață a fost schimbată consistent, în limita a maxim 20% costuri de personal. În condițiile în care numărul organizațiilor care au capacitatea să acceseze fondurile structurale rămâne extrem de redus, date fiind experiențele tragice din precedentul exercițiu financiar și lipsa unui capital financiar care poate fi avansat pentru perioade de timp mai mult sau mai puțin determinate, până la rambursare, fără să mai vorbim de procedurile prin care trebuie să treci, cantitatea de timp și energie înghițită de efortul de administrare al acestor fonduri și absurditatea unor proceduri. Cam cu asta se luptă societatea civilă de la care se așteaptă marea schimbare. (Și asta e o privire de la super înălțime asupra situației. Dacă intrăm în detalii pot scrie trei teze de doctorat pe tema asta. Sută la sută originale, desigur.) Și chiar dacă noi suntem aparent mulți și puternici, suntem așa doar în balonul nostru. Dacă ne raportăm la țara largă suntem puțini. Vrem mult, dar putem puțin. Dar dacă cineva speră în această țară, cred că noi suntem cei care sperăm cel mai mult. Și acesta este atributul pe care merită să construim mai mult. Dar avem nevoie de sprijinul celorlalți. Numai noi cu noi nu vom reuși cu mult mai mult decât am reușit până acum.
PS: Un centrul local de voluntariat din Norvegia primește anual de la autorități un buget de 70000EUR, jumătate de la autoritatea locală și jumătate de la autoritatea națională. 55000EUR reprezintă salariul unui om angajat full time, care este de altfel și singura condiție pe care trebuie să o îndeplinească pentru a primi acești bani. Iar la finalul anului trebuie să aibă contabilitatea încheiată, un raport de audit și un raport anual de activități. Atât.